Patru joburi, o inimă frântă și trădarea: Cum m-a transformat soțul meu în sclava lui

— Nu mai pot, Doamne, nu mai pot! am șoptit printre dinți, cu mâinile încleștate pe volan, în timp ce așteptam la semaforul roșu, la ora șase dimineața. Era a patra zi consecutivă când nu dormisem mai mult de trei ore. Mă duceam de la curățenie la hotel, la supermarket, la o bătrână pe care o îngrijeam, și apoi acasă, unde mă aștepta o altă tură: gătit, spălat, făcut teme cu copiii. Totul pentru ca datoriile lui Radu să nu ne îngroape de vii.

Într-o seară, pe când mă întorceam acasă, am auzit râsete din sufragerie. Am deschis ușa încet, fără să fac zgomot. Radu era cu fratele lui, Viorel, și cu vecinul, Dănuț. Aveau bere pe masă și vorbeau tare, fără să le pese că fetele noastre dormeau în camera alăturată.

— Lasă, bă, că o prostești tu pe Mariana, râdea Viorel. Muncește ca o nebună, nici nu știe pe ce lume e!

— Eh, să muncească, că de-aia am luat-o, să tragă! a răspuns Radu, cu un zâmbet pe care nu-l mai văzusem niciodată la el. Mie nu-mi place să mă omor cu munca, eu sunt cu combinațiile. Ea să plătească ratele, eu mă descurc cu restul!

Am simțit cum mi se taie picioarele. Am închis ușa încet, să nu mă audă, și m-am dus în baie. Am plâns acolo, pe gresia rece, cu prosopul la gură, să nu mă audă copiii. Nu-mi venea să cred că omul pentru care am sacrificat tot, care mi-a promis că vom fi o echipă, mă vedea ca pe o slugă.

A doua zi, la muncă, nu mai aveam putere nici să ridic mopul. Doamna Lidia, șefa de la hotel, m-a tras deoparte.

— Mariana, tu ești bine? Ești galbenă la față, ai slăbit mult…

Am dat din cap că da, dar lacrimile mi-au țâșnit fără să vreau. Am simțit nevoia să spun cuiva, oricui, cât de greu îmi e. Dar cui să-i pese? Toți aveau problemele lor.

Seara, când am ajuns acasă, Radu era pe canapea, cu telefonul în mână. Nici nu s-a uitat la mine.

— Ce-ai adus de mâncare? a întrebat, fără să ridice ochii.

— Am făcut ciorbă de legume și niște cartofi la cuptor, am spus încet.

— Iar legume? Nu poți să faci și tu ceva mai bun? Ce, suntem la spital?

Am simțit cum mă sufoc. M-am dus în bucătărie și am început să spăl vasele, deși abia îmi simțeam degetele. Fetele au venit la mine, să mă îmbrățișeze. Lor nu le puteam arăta cât de rău îmi era. Pentru ele trebuia să fiu puternică.

Într-o noapte, am auzit telefonul lui Radu vibrând. Era un mesaj de la o femeie, „Te aștept mâine, iubire”. Am simțit cum mi se face rău. Am vrut să-l trezesc, să-i cer explicații, dar m-am oprit. Ce rost avea? Știam deja adevărul. Nu eram decât o roată la căruța lui, o femeie care muncește, plătește și tace.

A doua zi, la supermarket, am leșinat între rafturi. M-au dus la spital. Doctorul mi-a spus că am nevoie de odihnă, că sunt la un pas de epuizare. Dar cine să mă înlocuiască? Cine să plătească ratele, să aibă grijă de fete?

Când am ajuns acasă, Radu era nervos.

— Ce-ai pățit, de-ai lipsit de la muncă? Nu vezi că avem nevoie de bani?

— Am leșinat, Radu. Doctorul mi-a spus că trebuie să mă odihnesc.

— Lasă prostiile! Toată lumea e obosită. Nu te mai plânge atâta!

Atunci am simțit că nu mai pot. Am luat fetele și am plecat la mama, la țară. Mama m-a primit cu brațele deschise, dar și cu lacrimi în ochi.

— Mamă, nu mai pot. Nu mai vreau să fiu sclava nimănui. Nu mai vreau să mă umilesc pentru un bărbat care nu mă respectă.

— Copila mea, tu ai făcut tot ce-ai putut. Acum e timpul să te gândești la tine și la fete. Nu te mai întoarce la el. O să te ajutăm cum putem.

Am stat la mama câteva săptămâni. Am început să dorm, să mănânc, să mă uit la fete cum se joacă în curte. Încet-încet, am început să simt că trăiesc din nou. Radu mă suna, mă amenința, mă implora să mă întorc. Dar nu mai aveam putere să-l ascult.

Am găsit un job la o brutărie din sat. Nu era mult, dar era suficient cât să ne descurcăm. Fetele mergeau la școală, eu munceam, iar seara stăteam împreună, fără frică, fără reproșuri.

Uneori, noaptea, mă întrebam: Cum am ajuns aici? De ce am acceptat atâta suferință? Oare câte femei mai trăiesc ce am trăit eu, dar nu au curajul să plece?

Acum, când privesc în urmă, știu că nu mai vreau să fiu niciodată sclava nimănui. Vreau să fiu liberă, să-mi cresc fetele cu demnitate și să nu mai las pe nimeni să mă calce în picioare.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Cât de mult ați fi putut îndura pentru familie?