Când tata nu mai e stânca mea: povestea unei fiice pe marginea prăpastiei

— Marta, nu mai pot! Nu mai pot să te văd așa, zi de zi, fără niciun rost, fără niciun plan!
Vocea tatălui meu, Ion, răsună ca un tunet în sufrageria mică, tapetată cu amintiri. Mă uit la el, la chipul care cândva îmi zâmbea cu drag, iar acum e brăzdat de nervi și dezamăgire. Mama, Lidia, stă la masă, cu mâinile strânse pe cană, privirea pierdută între noi.

— Tată, încerc… chiar încerc, dar nu găsesc nimic! Am trimis zeci de CV-uri, am fost la interviuri, dar nimeni nu mă vrea!
— Nu te mai ascunde după scuze! La 28 de ani, ar trebui să ai deja viața ta, nu să stai pe capul nostru!

Mă simt mică, atât de mică, încât parcă aș vrea să dispar. Când eram mică, tata mă lua în brațe și-mi spunea că sunt fata lui de aur. Acum, fiecare cuvânt al lui mă taie ca o lamă.

Adevărul e că viața mea a luat-o razna după ce am terminat facultatea. Am crezut că diploma de la Litere îmi va deschide uși, dar în orașul nostru mic, nimeni nu are nevoie de profesori de română. Am lucrat o vreme la o librărie, dar s-a închis. De atunci, tot încerc să mă ridic, dar parcă totul se prăbușește peste mine.

— Marta, nu vreau să te dau afară, dar nu mai putem continua așa. Eu și mama ta muncim din greu, iar tu…
— Ion, lasă fata, poate găsește ceva, îi șoptește mama, dar vocea ei e slabă, fără vlagă.
— Nu, Lidia! Gata! Ori își găsește de lucru până la sfârșitul lunii, ori pleacă!

Mă ridic brusc de la masă, simt cum lacrimile îmi ard obrajii. Mă refugiez în camera mea, aceeași cameră în care am crescut, cu posterele vechi pe pereți și rafturile pline de cărți. Mă prăbușesc pe pat și plâng în pernă, ca un copil.

În zilele următoare, casa devine un câmp de luptă. Tata mă evită, mama încearcă să mă încurajeze, dar și ea pare să-și fi pierdut speranța. Prietenele mele, Irina și Simona, mă sună, dar nu am chef să vorbesc cu nimeni.

— Marta, hai la o cafea, poate te mai liniștești, îmi spune Irina într-o zi.
— Nu pot, Irina, nu am chef de nimic.
— Nu poți să te lași doborâtă! Hai, ieși din casă, măcar pentru o oră!

Cedez, într-un final. Ne întâlnim în parc, pe banca noastră veche. Irina mă privește cu ochi blânzi.

— Știi, și eu am trecut printr-o perioadă grea. Dar nu m-a dat nimeni afară din casă…
— Tu ai avut noroc, părinții tăi te-au susținut mereu.
— Poate, dar nu e vina ta că nu găsești de lucru.

Mă uit la ea și simt cum mă apasă un val de rușine. Poate că tata are dreptate. Poate chiar sunt o povară.

Seara, când mă întorc acasă, îl găsesc pe tata în bucătărie, cu o sticlă de vin pe jumătate goală.

— Marta, vino puțin.
Mă așez la masă, cu inima strânsă.

— Ți-am spus ce am avut de spus. Nu vreau să te rănesc, dar nu mai pot. Am muncit toată viața pentru tine, dar acum trebuie să înveți să te descurci singură.
— Și dacă nu pot? Dacă nu reușesc?
— Atunci va trebui să pleci.

Mă ridic și plec fără să mai spun nimic. În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toate sacrificiile pe care le-au făcut părinții mei pentru mine. La toate momentele în care tata m-a ținut de mână când mi-era frică. La toate promisiunile că va fi mereu acolo pentru mine.

A doua zi, primesc un telefon de la o școală dintr-un sat vecin. Au nevoie de un suplinitor pentru două luni. Salariul e mic, drumul e lung, dar accept fără să clipesc.

Când le spun părinților, tata oftează adânc.

— Vezi că se poate?
— Nu știu dacă pot, dar trebuie să încerc, îi răspund.

Încep să fac naveta, în fiecare dimineață, cu autobuzul. Copiii mă privesc cu suspiciune la început, dar încet-încet, încep să mă accepte. Îmi dau seama că, deși nu e ceea ce visam, măcar am un rost.

Seara, când mă întorc acasă, tata mă întreabă cum a fost la școală. Nu mai e atât de aspru, dar nici nu mai e omul cald de altădată.

— Marta, știu că nu ți-a fost ușor. Dar și pentru mine a fost greu. Mă doare să te văd suferind, dar nu pot să te protejez mereu.

Îl privesc și văd în ochii lui o oboseală pe care nu am observat-o niciodată. Poate că și el e speriat. Poate că și el simte că lumea se schimbă prea repede și nu mai știe cum să mă ajute.

Într-o seară, după o zi grea la școală, mă așez lângă el pe canapea.

— Tată, ți-e frică să nu rămân aici toată viața, nu?
— Mi-e frică să nu te pierzi, Marta. Să nu te pierzi pe tine însăți.

Îi iau mâna și o strâng. Poate că nu mai sunt fetița lui, dar încă am nevoie de el. Și el, de mine.

Mă întreb: oare câți dintre noi ajung să se simtă străini în propria familie? Oare chiar trebuie să plecăm ca să ne găsim locul în lume?