Prețul Renunțării: Povestea Anei Dumitrescu

— Ana, iar ai uitat să iei pâine! Ți-am spus de trei ori dimineață! Glasul lui Mihai răsună aspru în bucătăria mică, unde aburul de la supa de pui se amesteca cu mirosul de cafea rece. Mă uit la el, cu mâinile tremurând ușor, și încerc să-mi amintesc când am început să mă simt invizibilă în propria casă. — Îmi pare rău, Mihai, am avut multe pe cap… Am dus-o pe Ilinca la grădiniță, apoi am stat la coadă la farmacie pentru mama ta… — Mereu ai scuze, Ana! Mereu! Îmi mușc buza și mă întorc spre chiuvetă, unde vasele murdare se adună ca niște mărturii ale zilelor care trec fără să lase urme. Mă simt ca o umbră, ca o piesă de mobilier pe care nimeni nu o mai observă. Nu a fost mereu așa. Când l-am cunoscut pe Mihai, eram plină de vise. Voiam să devin profesoară de limba română, să scriu cărți, să călătoresc. Îmi imaginam o viață în care dragostea și respectul erau de la sine înțelese. Dar după ce Ilinca s-a născut, totul s-a schimbat. Am renunțat la facultate, la prieteni, la ieșiri, la tot ce mă făcea să mă simt vie. — Ana, vino să mă ajuți cu temele! Ilinca mă strigă din camera ei, iar eu mă grăbesc să-i fiu alături. Îi zâmbesc, încercând să ascund oboseala și tristețea care mă apasă. — Ce ai de făcut, puiule? — Trebuie să scriu o compunere despre cine sunt eu… Mă uit la ea și simt un nod în gât. Ce aș scrie eu, dacă ar trebui să răspund la aceeași întrebare? Cine sunt eu? Seara, când toți dorm, mă strecor pe balcon cu o cană de ceai și privesc luminile orașului. Mă gândesc la prietenele mele din liceu, la visurile noastre, la promisiunile pe care ni le făceam. Mă simt de parcă am trăit viața altcuiva, ca și cum Ana de atunci a dispărut fără urmă. Într-o zi, totul s-a prăbușit. Am găsit un mesaj pe telefonul lui Mihai. Era de la o femeie, Irina, colega lui de la serviciu. „Mi-e dor de tine. Abia aștept să te văd diseară.” Am simțit cum mi se taie respirația. Am stat pe marginea patului, cu telefonul în mână, încercând să-mi adun gândurile. — Mihai, trebuie să vorbim. El a ridicat din umeri, plictisit. — Despre ce? — Despre Irina. S-a uitat la mine cu o privire rece, străină. — Ce vrei să știi? — De cât timp? — Nu contează. Oricum nu mai merge între noi. Am simțit cum tot ce am construit se năruie. Ani de sacrificii, de renunțări, de nopți nedormite pentru el și pentru Ilinca. Totul părea lipsit de sens. — Și Ilinca? Familia noastră? — O să ne descurcăm. O să-i explicăm. Am plâns toată noaptea, în tăcere, ca să nu o trezesc pe Ilinca. Dimineața, m-am privit în oglindă și nu m-am recunoscut. Ochii umflați, părul ciufulit, pielea palidă. Unde dispăruse fata care visa să schimbe lumea? Zilele au trecut greu. Mihai a început să lipsească tot mai des, iar eu am rămas singură cu Ilinca și cu grijile. Mama lui Mihai, care locuia cu noi, nu pierdea nicio ocazie să mă critice. — Dacă ai fi fost mai atentă la tine, poate nu te-ar fi părăsit! Înghițeam fiecare vorbă ca pe o otravă. Mă simțeam vinovată pentru tot, de parcă eu aș fi distrus familia. Într-o seară, Ilinca a venit la mine cu ochii mari, plini de lacrimi. — Mami, de ce plângi mereu? Am strâns-o în brațe și i-am promis că totul va fi bine, deși nu știam cum. Am început să caut de lucru. Am găsit un post de vânzătoare la un magazin alimentar din cartier. Nu era ceea ce visam, dar era un început. Primele zile au fost grele. Clienții erau grăbiți, unii răutăcioși, iar eu mă simțeam mică și neînsemnată. Dar, încet-încet, am început să prind curaj. Într-o zi, o clientă, doamna Popescu, m-a întrebat: — De ce ești mereu atât de tristă, fată dragă? I-am zâmbit și i-am spus, pentru prima dată cu voce tare: — Pentru că am uitat cine sunt. Ea mi-a luat mâna și mi-a spus: — Nu e niciodată prea târziu să te regăsești. Cuvintele ei mi-au rămas în minte. Seara, după ce Ilinca adormea, am început să scriu. La început, doar câteva rânduri despre ziua mea, apoi am prins curaj și am scris povestea mea. Am trimis-o la o revistă locală și, spre surprinderea mea, a fost publicată. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit că am făcut ceva pentru mine. Ilinca a venit într-o zi acasă cu revista în mână. — Mami, tu ai scris asta? Am zâmbit și am simțit că, poate, nu e totul pierdut. Mihai a plecat definitiv, iar eu am rămas cu Ilinca și cu amintirile. Dar, încet, am început să mă reconstruiesc. Am reluat cursurile la seral, am scris tot mai mult, iar Ilinca a devenit cea mai mare susținătoare a mea. Uneori, noaptea, mă întreb: dacă aș fi ales altfel, dacă nu aș fi renunțat la mine, ar fi fost viața mai bună? Sau, poate, tocmai suferința m-a învățat cine sunt cu adevărat? Voi ce ați fi făcut în locul meu? E vreodată prea târziu să te regăsești?