Zauvijek tânără? Povestea mea despre oglindă, familie și blestemul tinereții veșnice

— Iar ai uitat să cumperi pâine, Ilinca? Ai capul în nori, ca o adolescentă!
Vocea mamei răsună tăios din bucătărie, iar eu, cu sacoșa în mână, simt cum obrajii mi se înroșesc. Am treizeci și șapte de ani, dar încă mă simt ca o fetiță certată pentru o prostie. Mă uit în oglinda de pe hol și văd aceeași față pe care o văd de ani de zile: piele netedă, fără riduri, ochi mari, de copil. Toți îmi spun că arăt de douăzeci și ceva de ani, dar nimeni nu știe cât mă doare asta.

— Lasă, mamă, mă duc acum să iau, îi spun încercând să-mi ascund vocea tremurată.

— Nu-i nevoie, lasă, că tot nu știi să alegi una bună, răspunde ea, cu un oftat.

Mă retrag în camera mea, încercând să-mi adun gândurile. De când mă știu, lumea a râs, a glumit, a făcut remarci despre cât de tânără par. La început, când eram la liceu, mi se părea un compliment. Colegele mă invidiau, băieții mă tachinau, iar profesoarele mă întrebau dacă am frați mai mici. Dar, pe măsură ce anii au trecut, am început să simt că nu mă ia nimeni în serios. La facultate, profesorii mă confundau cu bobocii, iar la primul meu job, șeful meu, domnul Popescu, m-a întrebat dacă sunt la practică.

— Ilinca, tu chiar ai terminat facultatea? m-a întrebat într-o zi, cu sprâncenele ridicate.

— Da, am terminat acum doi ani, am răspuns, încercând să nu mă simt umilită.

— Ești prea copilă pentru postul ăsta, a murmurat el, fără să știe cât de tare m-au durut cuvintele lui.

Ani la rând am încercat să compensez. Mă îmbrăcam sobru, mă machiam strident, îmi puneam ochelari cu rame groase, doar-doar să par mai matură. Dar nimic nu funcționa. La fiecare întâlnire, la fiecare interviu, la fiecare masă în familie, cineva trebuia să spună: „Ilinca, tu nu te schimbi deloc! Parcă ai rămas blocată la douăzeci de ani!”

Când l-am cunoscut pe Vlad, am crezut că, în sfârșit, cineva mă vede așa cum sunt. Era serios, calm, cu zece ani mai mare decât mine. La început, mă privea cu admirație, mă alinta „puștoaica mea”, dar după câteva luni, a început să mă trateze ca pe o copilă.

— Ilinca, nu cred că ești pregătită să ne mutăm împreună, mi-a spus într-o seară, după ce am avut o discuție despre viitor.

— De ce? am întrebat, simțind cum mi se strânge inima.

— Ești prea… inocentă. Prea tânără. Parcă nu știi ce vrei.

Am simțit că mă sufoc. M-am uitat în oglindă, iar fața mea tânără părea să râdă de mine. Am început să urăsc imaginea aceea. Să mă urăsc pe mine.

Familia mea nu m-a ajutat deloc. Mama, mereu nemulțumită, îmi spunea că ar trebui să fiu recunoscătoare.

— Altele dau bani grei pe creme și operații, tu ai primit totul de la natură!

Dar eu nu voiam să fiu admirată pentru pielea mea, ci pentru cine sunt. Sora mea, Cristina, cu trei ani mai mică, dar cu riduri fine la ochi, mă privea cu invidie.

— Tu nu știi ce înseamnă să fii femeie adevărată, Ilinca. Tu ești ca o păpușă, mereu perfectă, mereu copilă.

Adevărul era că nu mă simțeam deloc perfectă. Mă simțeam invizibilă, ca și cum nimeni nu mă vedea cu adevărat. Prietenele mele îmi spuneau că exagerez, că ar trebui să mă bucur. Dar cum să te bucuri când nu poți fi luat în serios nici măcar de cei dragi?

La serviciu, am început să evit întâlnirile cu clienții. Mă simțeam stânjenită când vedeam privirile lor mirate, când mă întrebau dacă sunt stagiară. Șefa mea, doamna Ionescu, mi-a spus într-o zi:

— Ilinca, trebuie să fii mai fermă. Să arăți că ai experiență.

— Dar cum să arăt asta, când nimeni nu mă crede? am întrebat, cu vocea stinsă.

— Nu știu, dragă, dar trebuie să găsești o soluție.

Am început să mă izolez. Ieșeam tot mai rar, evitam petrecerile de familie, nu mai răspundeam la telefoanele prietenilor. Mă simțeam ca o străină în propria viață. Într-o seară, după o ceartă cu mama, am izbucnit în plâns.

— De ce nu pot fi și eu văzută așa cum sunt? De ce trebuie să fiu mereu „cea tânără”?

Mama m-a privit lung, apoi a oftat.

— Poate că ar trebui să te bucuri de ce ai, Ilinca. Viața e scurtă.

— Dar eu nu vreau să fiu admirată pentru ceva ce nu am ales! Vreau să fiu iubită pentru cine sunt, nu pentru cum arăt!

Am simțit că nu mă înțelege nimeni. Am început să mă gândesc serios să plec din țară, să o iau de la capăt undeva unde nimeni nu mă cunoaște, unde aș putea fi doar eu. Dar nu am avut curaj.

Într-o zi, la metrou, o femeie în vârstă s-a așezat lângă mine și m-a întrebat:

— Tu la ce liceu ești, draga mea?

Am zâmbit amar.

— Am terminat liceul de mult, doamnă. Am aproape patruzeci de ani.

Femeia a râs, neîncrezătoare.

— Să nu te superi, dar nu te cred!

Am coborât la prima stație, cu lacrimi în ochi. M-am întrebat dacă voi reuși vreodată să scap de această etichetă. Seara, m-am uitat din nou în oglindă. Am văzut aceeași față, dar în ochii mei era oboseală, tristețe, dorința de a fi altcineva.

— Cine sunt eu, de fapt? Sunt doar chipul meu? Sau sunt toate visele, fricile și speranțele mele?

Poate că nu voi afla niciodată răspunsul. Dar mă întreb: voi reuși vreodată să fiu văzută cu adevărat? Sau voi rămâne mereu „fata care nu îmbătrânește”?